La 9/22 octombrie 2026, în Catedrala „Nașterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu” din Brăila/Hutor, s-a întrunit Sfântul Sobor al Mitropoliei de Fântâna Albă. La deschiderea lucrărilor, Înaltpreasfințitul Mitropolit Leontie a adresat celor prezenți mesajul său arhipăstoresc cu prilejul împlinirii a treizeci de ani de slujire arhierească și păstorire ca Întâistătător. Publicăm în continuare textul integral al mesajului.
Mesajul integral
BISERICA ORTODOXĂ DE RIT VECHI – IERARHIA DE FÂNTÂNA ALBĂ
Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi.
MESAJ ARHIPĂSTORESC al Înaltpreasfințitului Mitropolit Leontie, Arhiepiscop de Fântâna Albă și București, Mitropolit al tuturor dreptcredincioșilor de rit vechi, Întâistătător al Bisericii Ortodoxe de Rit Vechi – Ierarhia de Fântâna Albă
Către Sfântul Sobor al Bisericii Ortodoxe de Rit Vechi – Ierarhia de Fântâna Albă
Cu prilejul împlinirii a treizeci de ani de slujire arhierească și de păstorire ca Întâistătător
9/22 octombrie 2026 • Brăila
Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!
Preasfințiți vlădici, arhiepiscopi și episcopi, preacinstiți părinți, sfințiți protopopi și preoți, protodiaconi și diaconi, frați întru Hristos și toți cei adunați în Sobor! Mai întâi vă întâmpin pe toți cu sfintele cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel: Pace vouă și milă de la Domnul Dumnezeu și Mântuitorul nostru Isus Hristos; de asemenea, vă felicit în această zi de joi, din săptămâna a douăzeci și una după Cincizecime, la pomenirea Sfântului Apostol Iacov al lui Alfeu, precum și pentru sosirea și venirea voastră cu bine la acest Sfânt Sobor. Cu smerenie înaintea Atotbunului Domn Dumnezeu și a Preacuratei Sale Maici, cu dragoste părintească față de fiecare dintre voi, mă adresez acum întregului Sfânt Sobor, întrucât ne-am adunat pentru ca, în pace și cu dreaptă judecată duhovnicească, să cercetăm starea Bisericii încredințate grijii noastre, încercările prin care trec obștile ei și răspunderea pe care o purtăm înaintea lui Dumnezeu și a generațiilor viitoare. Trăim vremuri în care lumea se schimbă cu mare repeziciune și vedem războaie, dezbinări și suferințe, vedem familii despărțite, oameni și popoare învrăjbite, care nu mai găsesc în ele puterea de a se asculta unele pe altele. Dar mai presus de toate se întristează inima mea pentru că duhul neînțelegerii pătrunde uneori și între cei chemați să fie mărturisitori ai păcii lui Hristos. Între noi pot apărea judecăți pripite, cuvinte aspre, bănuieli și supărări care, dacă nu sunt vindecate la vreme, se prefac în dezbinări adânci.
Cu mila lui Dumnezeu, în anul acesta se împlinesc 180 de ani de la alăturarea Mitropolitului Ambrozie la Biserica Ortodoxă de Rit Vechi a lui Hristos, de confesiune de Fântâna Albă, și de la renașterea în sânul ei a ierarhiei în trei trepte, precum și 80 de ani de când Biserica a fost recunoscută oficial de statul român și treizeci de ani de la chemarea mea la slujirea arhierească și de la așezarea asupra mea a grijii arhipăstorești a Întâistătătorului. În acest an, când se împlinesc treizeci de ani ai arhieriei mele și ai slujirii ca Întâistătător al Bisericii, doresc mai presus de toate să vă mulțumesc tuturor pentru rugăciunile, ostenelile și dragostea cu care ați însoțit lucrarea Bisericii și să vă chem să ne îndreptăm privirea împreună nu numai spre trecut, ci mai ales spre ceea ce suntem datori să lăsăm celor ce vor veni după noi. Dacă prin mine s-a săvârșit ceva bun, slavă pentru aceasta lui Dumnezeu; iar dacă am greșit cu cuvântul, cu fapta, din slăbiciune sau din lipsa grijii cuvenite, cer mila Domnului și iertare celor pe care i-am întristat. Noi suntem creștini dreptcredincioși de rit vechi, fii ai Bisericii lui Hristos, care a păstrat cu tărie credința apostolică, hotărârile Sfintelor Sinoade și sfintele rânduieli transmise de sfinții noștri înaintași. Înaintașii noștri nu au căutat o credință nouă, ci au apărat ceea ce primiseră. Pentru această statornicie au îndurat prigoniri, întemnițări, umiliri și pribegii și nu au părăsit rugăciunea și rânduiala bisericească.
De aceea, mă adresez întregului Sobor cu chemarea de a întări din nou, limpede și fără șovăire, păstrarea neclintită a adevăratei credințe ortodoxe, a sfintelor canoane și a întregii rânduieli a slujbelor moștenite de noi. Apostolul ne îndeamnă: „Stați și țineți predaniile pe care le-ați învățat” (2 Tesaloniceni 2, 15). Pentru noi, acest cuvânt nu este doar o aducere-aminte, ci o datorie. Sfintele slujbe nu sunt o așezare omenească pe care fiecare generație să o poată schimba după gustul vremii, mai ales limba slavonă bisericească în care înaintașii noștri se rugau, cântau și transmiteau cărțile sfinte. Pentru Biserica noastră, limba slavonă bisericească nu este o podoabă a trecutului, ci limba sfintelor slujbe și legătura vie dintre generații. De aceea, socotesc de trebuință să păstrăm neabătut limba slavonă bisericească la săvârșirea dumnezeieștilor slujbe și să nu îngăduim înlocuirea ei cu alte limbi în practica liturgică a Bisericii noastre. Totodată suntem datori să păstrăm limba noastră maternă, în care părinții noștri vorbeau cu copiii, în care se transmiteau istoria familiei, cântările, obiceiurile și amintirea înaintașilor.
În legătură cu cele spuse, vă rog să ne oprim asupra folosirii mijloacelor tehnice în sfânta biserică în timpul dumnezeieștilor slujbe. Sfântul altar nu este loc pentru încercări, iar biserica nu este sală și nici teatru, în care rugăciunea să poată fi înlocuită prin mijloace artificiale. În timpul săvârșirii sfintelor slujbe, cărțile de cult nu trebuie înlocuite cu telefoane și ecrane; cântarea vie de la strană nu trebuie înlocuită cu înregistrări sonore, iar citirea rugăciunilor și lucrarea liturgică nu trebuie prefăcute potrivit posibilităților tehnicii schimbătoare. Îi chem pe arhipăstori, păstori, citeți, ustavnici și cântăreți să păstreze și să folosească cărțile bisericești, glasul omenesc viu, osteneala rugăciunii și evlavia. Omul care intră în sfântul locaș trebuie să lase dincolo de prag zgomotul lumii și să pășească în spațiul rugăciunii, într-un liman sfânt și liniștit.
O întristare deosebită îmi pricinuiesc dezbinările care tulbură uneori viața Bisericii noastre, între frați, între familii, obști și chiar printre slujitorii Bisericii. Prea adesea am ajuns să vorbim mult și să ascultăm puțin. Ne grăbim să ne îndreptățim, să răspundem împotrivă, să judecăm pe altul, înainte de a înțelege ce spune și ce durere poartă în inimă. Uneori neînțelegerile care s-ar putea dezlega printr-o convorbire smerită se prefac în supărări de mulți ani. Cum putem să ne rugăm pentru pacea a toată lumea dacă refuzăm să căutăm pacea în propria parohie sau familie? Cum putem vorbi despre unitatea credinței dacă ne îngăduim să ne disprețuim unii pe alții? Când slăbește credința vie, când omul încetează să mai aibă înaintea sa frica de Dumnezeu, cresc iubirea de stăpânire, care este mama ereziilor, ambiția după onoruri, năzuința la întâietate, invidia și dorința de a-l birui pe aproapele. Atunci vrajba începe să fie socotită lucru firesc, iar împăcarea, slăbiciune. Mântuitorul ne-a dat semnul după care vor fi recunoscuți ucenicii Săi: „Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, de veți avea dragoste între voi” (Ioan 13, 35). Chem pe fiecare să-și cerceteze conștiința, să pună capăt vrăjmășiei, să nu răspândească vorbe care dezbină și să nu păstreze în inimă dorința de răzbunare. Dacă există neînțelegeri, ele trebuie cercetate și îndreptate după adevăr și potrivit rânduielii bisericești, dar niciodată nu trebuie să devină pricină de ură. Cei care se împacă nu își pierd cinstea, ci dobândesc pacea. Iar pacea întemeiată pe adevăr devine una dintre cele mai puternice mărturii ale credinței.
După treizeci de ani de arhierie înțeleg tot mai adânc cât de scurtă este viața omenească și cât de repede trec lucrurile pentru care ne neliniștim atât de mult. Nu vom lua cu noi nici ranguri, nici bogăție, nici funcții, nici biruințe asupra celor cu care ne-am certat. Înaintea lui Dumnezeu vom purta doar răspunderea pentru faptele, cuvintele și sufletele încredințate nouă. Mă gândesc adesea la cei care au slujit înaintea noastră: la preoții care au păstrat credința și slujbele în vremurile prigonirilor, la monahii care au privegheat în rugăciune, la părinții care și-au învățat copiii credința și la bătrânii care și-au încheiat viața cu numele Domnului pe buze. Ei ne-au lăsat nu numai cărți și biserici, ci și o datorie și o pildă. Dacă vom păstra zidurile, dar nu vom păstra credința, vom pierde ceea ce este mai de seamă. De aceea vă chem să nu risipiți anii care ne-au fost dați în certuri fără sfârșit, în osândirea aproapelui sau în lupta pentru cele trecătoare. Să îndreptăm cele în care am greșit, să întărim tot binele pe care l-am primit și să transmitem copiilor noștri credința vie, neschimbată în învățătură și în rânduiala bisericească, dar lucrătoare prin dragoste.
Iubiții mei arhipăstori, păstori, frați și toți cei adunați în Sobor, în numele dragostei lui Hristos vă rog să păstrați pacea între voi, să vă iertați unii pe alții și să nu lăsați slăbiciunile omenești să biruiască ceea ce ne unește; să rămânem în bună înțelegere și într-o răspundere comună pentru turma încredințată nouă, unde credincioșii așteaptă de la noi, mai presus de toate, rugăciune, povățuire și pildă curată. Să păstrăm cu sfințenie cele primite de noi: credința, canoanele, limba slavonă bisericească, sfânta rânduială a slujbelor, cântarea, îmbrăcămintea tradițională, limba maternă și obiceiurile evlavioase ale înaintașilor noștri. Dar, împreună cu toate acestea, să păstrăm mila, răbdarea, buna înțelegere, smerenia și dragostea, fără de care viața creștinească rămâne fără rod. Să nu îngăduim ca numele Bisericii noastre să fie legat de certuri fără sfârșit, de iubirea de mărire sau de interese materiale, ci să fie unit cu statornicia în adevăr și cu pacea lui Hristos. Fie ca oricine va intra în biserica noastră să întâlnească slujirea săvârșită cu evlavie și după rânduiala sfintei Biserici; iar ieșind din biserică, să ducă în suflet nădejde, povățuire și puterea de a trăi mai creștinește. Astfel vom mărturisi cu adevărat că am rămas fii și continuatori ai celor ce au păstrat, cu jertfelnicie și dragoste, credința ortodoxă.
Închei acest mesaj înălțând rugăciune către Domnul nostru Isus Hristos, Marele Păstor al sufletelor noastre, ca El să lumineze mințile și inimile tuturor celor adunați la acest Sfânt Sobor, ca acesta să se desfășoare cu rod, în pace și liniște, să ne izbăvească de mândrie, tulburare și dezbinare, să ne întărească în credința dreptcredincioasă de rit vechi și să ne dăruiască înțelepciunea de a păstra cele primite de la sfinții noștri înaintași și să se întoarcă pacea între oamenii învrăjbiți, să înceteze războaiele, să afle mângâiere cei ce suferă și să nu rămână niciun fiu al Bisericii fără sprijinul rugăciunii. Sub sfântul acoperământ al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și prin rugăciunile tuturor sfinților să rămânem neclintiți în credința ortodoxă, neabătuți în păzirea sfintelor canoane și a rânduielilor părintești, dar uniți în dragoste și milă. Iar când Domnul ne va chema din această viață, să ne învrednicească să rostim cu smerenie cuvântul Apostolului: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit” (2 Timotei 4, 7). Vă rog pe toți și vă implor părintește să nu trădați credința primită, să nu părăsiți rânduiala părinților, să nu uitați sufletele oamenilor și să nu pierdeți dragostea între voi. Dumnezeul păcii și al iubirii să fie cu noi toți acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Cu dragoste și binecuvântare arhipăstorească,
Smeritul† LEONTIE Arhiepiscop de Fântâna Albă și București, Mitropolit al tuturor dreptcredincioșilor de rit vechi, Întâistătător al Bisericii Ortodoxe de Rit Vechi – Ierarhia de Fântâna Albă Brăila • 9/22 octombrie 2026